Îndemnul cu gesturi largi al lui Galamaz spunea totul. Era finalul partidei și căpitanul le cerea tuturor colegilor să treacă în jumătatea adversă. Adulmeca mirosul unei victorii, prada era încolțită. Nu mai era doar o senzație, Unirea transformase Stuttgartul într-o echipă de bătut, îi retezase consistența și elanul, cărțile câștigătoare de la Timișoara. Fără prim-solistul Hleb, șvabii n-au nici sare, nici piper, au cârlig la public și la succese tot atât pe cât ar avea Irisul fără Cristi Minculescu. Poate că a prins o zi mai plumburie, Stuttgartul era însă de smotocit marți în Ghencea.
Pe Unirea au împiedicat-o să câștige tocmai propriile limite. Individuale, dar și de bloc. După meci, Vasile Șiman, părintele mai multor jucători ai campioanei, remarca deziluzionat că Unirea n-a reușit mai mult pentru că n-a gestionat profitabil contraatacurile în superioritate numerică. Parcă se vorbise cu Dan Petrescu, care a avut aceleași obiecții la conferința de presă. Echipă arici, Unirea înțeapă din instinct numai pe contre. Din materialul clientului e tot ce-a putut croi Dan Petrescu cu destui jucători care, până să răsară mugurii fenomenului Urziceni, retrogradau cu echipele lor în Divizia B.
Dacă toți aceștia sunt plămădiți din carne și oase, atunci umbrele trecutului nu au cum să nu-i copleșească la un meci de Liga Campionilor. Câteodată mai apuci să-ți faci singur curaj, precum Galamaz cu al său îndemn la asaltul final.
Aceasta e Unirea: o felie de pizza în vestiar ca să țină de foame până când autocarul ajunge la Urziceni, unde începe cantonamentul pentru meciul cu Gaz Metan. Oricum nu te culci cu burta goală, ca-n alte nopți de Liga Campionilor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER